Va aflati aici: Prima pagina > Cărţi publicate > Istoria Imnului

Imagine mare

Istoria Imnului

 
În frământata noastră istorie, evenimentele mari şi-au găsit, la cotitură de drum, oameni, care, sub impulsul trăirilor, au generat valori spirituale menite să răspundă întru totul acelui imperativ. Cântecul patriotic, indiferent de forma pe care o îmbracă (protestatar, de revoltă, imn, cântec de masă etc.) declanşa emoţii spirituale, care facilitau închegarea în unitate a celor care, mânaţi de aceleaşi idealuri, îşi găseau întîlnire comună sub lumina semnificaţiilor patriotice lansate de cântecul agitatoric.
Poate şi prin faptul că ele îşi trag esenţa tematică din însăşi creaţia populară (în general, balada sau cântecul de haiducie), care de-a lungul veacurilor au acumulat setea de revoltă şi dreptate a maselor, ele au devenit atât de repede populare, fiind confundate uneori cu creaţia folclorică şi regăsite în manuscrisele de culegeri folclorice ale primilor culegători.
Premergător revoluţiei paşoptiste, eveni-mentele mişcării lui Tudor Vladimirescu au generat şi ele cântece patriotice (ca să dăm un exemplu, „Mugur mugurel“), dar ele şi-au avut perimetrul de manifestare limitat în aria de răspândire a revoluţiei muntene. Un adevăr trebuie recunoscut: fonic-muzical ele îşi găsesc obârşia în glasul psaltic bisericesc, pentru că dascălii de biserică s-au dovedit nu numai buni cântăreţi, dar şi mai apropiaţi sufleteşte de cauza şi idealurile maselor. Faptele se confirmă prin relaţia care poate fi făcută între cântecul patriotic şi cele opt glasuri existente în cartea sfântă a Octoihului bisericesc. Nu întâmplător, iniţial, toate aceste creaţii au circulat în manuscrise în notaţie psaltică, motivele putând fi cel puţin două: autorii cunosc această muzică, fiind slujitori ai bisericii, şi un alt motiv ar fi posibilitatea de control redusă a autorităţii, necunoscând notaţia psaltică şi grafia chirilică.
Poate nici un eveniment istoric nu a născut mai multe asemenea creaţii ca revoluţia paşoptistă şi nu s-a manifestat cu atâta trăire pe întregul cuprins al ţării, reunind laolaltă toate categoriile sociale şi chiar vorbitorii de limbă şi etnii diferite.
Între români a circulat mult „Mugur mugurel“ (care foloseşte glasul V de la strana bisericii),    „Marşul lui Iancu“ (care foloseşte vechiul marş al lui Dragoş Vodă, pentru care Constantin Paraschivescu este întemniţat la Văcăreşti, plătin-du-şi curajul cu viaţa); „Saltă române!“; „Hora Ardealului“ (compusă la Braşov); „Marşul românesc de la 1848“ (scris tot în psaltică, autorul şi com-pozitorul fiind necunoscut); „Moartea vitează“ ş.a. Revoluţia paşoptistă şi evenimentele premergătoare au generat „Imnul Moldovenilor“ şi pentru naţionalităţi „Siebenbürgenlied“ (cântecul saşilor) scris de Leopold Maximilian Molke, după ce a fost tanspus pe muzică de Johann Lucas Hedvig (1802-1849) mai întâi pentru comemorarea în 1845 a Casei Hirscher din Braşov, a devenit atât de popular încât este cuprins în multe manuscrise româneşti în traducere. Circula şi Marseilleza franceză într-o variantă românească a lui Rougat de l’Isle, care a generat piesa „Panduru“ a cărei paternitate este disputată.
Toate aceste creaţii, mai mult sau mai puţin populare, nu au putut, însă, depăşi intensitatea cu care s-a impus “Deşteaptă-te, Române!”, care - după aprecierea muzicologului Viorel Cosma - „a apărut atunci ca un strigăt de revoltă, ca o voce a latinităţii, ca un glas de independenţă, imn de reîntregire statală, odă eroică de izbândă seculară a poporului român“1.
Nicolae Bălcescu îl aminteşte între imnurile revoluţiei paşoptiste, printre opurile veacului. Cei mai mulţi istorici îl compară cu „Oda lui Cârlova“ sau „Deşteptarea României“ a lui Vasile Alecsandri, dar ele n-au devenit ca „Deşteaptă-te, Române“ o programă naţională. Pe bună dreptate, aprecia Aron Densuşianu:
 
 
 
„Acest admirabil cântec a imprimat într-un cadru restrâns tot ce a existat mare în viaţa noastră, toţi românii, toate credinţele şi aspiraţiile lor, plângerile sorţii, ca şi răsunetele de eroism. Blestemul tinerimei ca şi îndumnezeirea libertăţii, sunt descrise cu atâta vigoare şi avânt încât se pare că la crearea acestui cântec serafimii i-au dat poetului condeiul din aripa lor de foc. În acest cântec este desăvârşirea spiritului biblic, o gravitate profetică.“2
 
 
 
La rândul său, Mihai Eminescu, nu numai că-i dedică valorosul poem „Mureşianu“, dar în poezia „Epigonii“, în care aşază ca într-un panteon mărimile culturii naţionale oferă poetului braşovean locul cuvenit: „Preot deşteptării noastre / Semnelor vremii profet“. De asemenea, criticul Maiorescu, a cărui apreciere în lista valorilor literare n-a fost încă contestată, ţinea să spună despre Mureşianu şi poezia sa:
 
„Andrei  Mureşianu a scris multe versuri, dar a făcut o singură poezie, „Deşteaptă-te, române“. Această poezie (deşi prea lungă) arată un ataşament patriotic adevărat, a venit în momentul unei mari agitaţii a spiritelor, a fost din întâmplare singura care a dat expresie agitării, în acel moment (1848), şi a rămas cunoscută de toată lumea română. Aşa de întinsă şi de adâncă era pe atunci mişcarea sufletească a poporului, încât nu putea să fie stăpânită în marginile obişnuite, ci, precum s-a revărsat în acţiuni istorice neobişnuite, a căutat să exprime şi în oarecare formă estetică - ale emoţiunii, în poezie şi cântare.
Cântarea era o trebuinţă neaparată a situaţiei şi pentru cântare se cere şi poezie”3.
 
 
Pertinenţa aprecierilor lui Maiorescu este cu atât mai mult apreciabilă, cu cât era făcută ca replică lui Aron Densuşianu, care în „Istoria literaturii române“ constata superioritatea poeziei lui Andrei Mureşianu faţă de poezia lui Vasile Alecsandri4.
Dacă poezia s-a bucurat de la început, ca şi cântecul, de mare popularitate, în schimb paternitatea melodiei nu a preocupat pe nici un contemporan. După ce poezia a fost publicată sub titlul „Un Răsunet“, cu 11 strofe, în numă-rul 25 al „Foii pentru minte, inimă şi literatură“ (p. 200), avea să fie copiată în numeroasele manuscrise de culegeri folclorice ale timpului, aceasta fiind una din dovezile popularităţii de care s-a bucurat. Cu excepţia manuscrisului semnat de George Ucenescu, toate celelalte manuscrise nu însoţesc textul poeziei cu notaţii muzicale.
Întrucât în numeroase publicaţii părerile sunt împărţite cu privire la paternitatea melodiei, vom expune în continuare argumentele demne de luat în seamă, prin care, fără să avem pretenţia ultimului cuvânt, să „dăm cezarului ce este al cezarului“.

Această carte poate fi achiziţionată de la muzeul Primei Şcoli Româneşti contra sumei de 6 lei.